Roşu la semafor

    Zona 45,strada Elm Street, roşu de prea mult timp. Stăteam la semafor de o eternitate şi îl studiam pe el,un domn înalt,cu mult şarm,brunet cu ochii albaştri ca fundul mării.

Conducea un Hyundai,în fiecare zi venea colindând acest drum să-şi ia fetiţa .

   Verde la semafor,nici nu a apucat să bage în viteză căci un alt vehicul a intrat în el. Era un număr de Vâlcea şi un şofer neatent,simţeam cum ochii mii se zbăteau de nervi,bătăile inimii au accelerat,iar raţiunea mă părăsise. Era oră de vârf,oră în care trebuia să mă întorc la  ospiciul părăginit . Ambulanţa sosise şi ea la faţa locului,însă nu lipsise nici privirile aţintite ale lumii urmărind scandalul monstruos.

    Ospiciul în care mă aflam de trei ani de zile era vechi şi oarecum trist.Avea patru etaje şi geamuri mari,ca nişte ochi care-şi varsă lacrimile exteriorizând durerea sfâşietoare şi torturile la care eram supuşi zilnic.Pe uşa mare din metal,cred că metal de arcilla deoarece tot timpul ne spunea că se realizează diferite bijuterii, nu avea un număr însă toţi ştiau că este camera mea şi a lui Elijah .

   Elijah avea doar 20 de ani şi un viitor în faţă,părinţii lui l-au aruncat ca pe o cârpă uzată,nu am aflat niciodată întreaga poveste,însă  în nopţile cu lună plină vede tot felul de „viziuni” şi lucruri din trecut .

Îmi amintesc ca şi cum ar fi ieri,era o zi de luni în care soarele aţintise printre ramurile copacilor chipurile noastre şterse şi deprimate, era foarte cald  iar geamurile erau deschise. Elijah se târa pe spate pe a ajunge la fereastră, purta una dintre cămăşile de forţă deoarece sedativele numai aveau nici o putere asupra lui .

Scoate nasul printre gratiile ruginite,rămâne un timp trecut şi strigă şoptit :

-         Vino,vreau să vezi aceea banca !

-         Ce este ?  am răspuns pe un ton calm.

-         A sosit vremea curăţeniei pentru psihicul uman. Banca aceea conţine multe informaţii,vezi tu .. Obiectele neînsufleţite ştiu multe poveşti,aceea ştie despre o femeie care şi-a pierdut copilul într-un incendiu iar acum se învinovăţeşte de pierderea lui .

Pentru o secundă am rămas uluit de tot ce mi-a spus,am simţit un fior în tot corpul îngheţat, mi-am revenit spunându-i :

-         De unde ştii ?

-          M-am născut cu un dar,ei îl numesc tulburare de personalitate eu numesc asta vocea celor care vorbesc prin mine.

      Elijah avea scris în foaia de observaţie sau cum spun medicii „Examenul pacientului” „Pacientul  suferă de schizofrenie” însă eu îl consideram un puştan căruia soarta nu i-a fost prea blândă.

-         Ce părere ai despre viaţă? m-a întrebat cu o voce sfioasă

-         Păi, viaţa este atât de frumoasa, încât moartea s-a îndragostit de ea, o dragoste posesivă care înşfacă tot ce poate,i-am răspuns .

-         Şi despre moarte?

-         Am să-ţi spun o scurtă poveste despre un om care avea sufletul la gură şi omul acela a urcat într-un suflet cadavrul de la subraţe sau poate era lângă biserică , nu-mi amintesc exact…

-          Şi ce s-a întâmplat apoi ? A întrebat el curios ..

-          Într-o zi sufletul a coborât în genunchi şi a cerut moartea de nevastă,în numele lor s-au mireni,sfinţi niciodată . De atunci omul acela locuieşte într-un suflet cu aceeaşi dragoste şi moarte.

-          Eu cred că moartea este tunelul de la capătul lumii,ca un labirint ce are multe uşi şi numai câţiva găsesc ieşirea.

-          Adică se reîncarnează ? am întrebat eu nedumerit..

-          Da,fiecare mort trăieşti în corpul altcuiva,ei mi-au mărturisit asta ..

    Se auzise paşii infirmierilor,era timpul plimbării prin parc. Elijah vruia să evadeze pentru a-şi vedea familia şi să le ceară socoteală,şansele de scăpare erau slabe însă el nu-şi pierduse speranţa. Deşi suferea de aceea  boală el spera ca într-o bună zi familia sa să vină să-i spună :

-         Elijah Smith,fiul meu cel iubit te aşteptăm acasă  !

    Era imposibil să se întâmple asta,însă el într-un moment de neatenţie al infirmierilor reuşise să fugă,se afla în zona 45 la semaforul roşu , aştepta ca un om normal cu toate că avea cămaşă de forţă . O maşină venea cu viteză în timp ce culoarea verde îşi făcuse prezenţa . L-a izbit din plin pe bietul fecior…

     Ajuns la spital,doctorii i-au spus:

-         Nu vei mai vedea lumina zilei,îmi pare rău .

Se citea o profundă dezamăgire în ochii  lui,de parcă s-ar fi sfârşit lumea ca o senzaţia copleşitoare de suspendare într-un gol nesfârşit. Suferinţa poate părea interminabilă. Degeaba protestează raţiunea, încercând să strige din răsputeri că e o stare efemeră,să creadă că toţi mint,era adevărat. În acel moment dorea doar prezenţa persoanelor care i-au dat naştere iar apoi l-au părăsit,însă o aştepta în zadar.

După două luni părinţii săi au venit la ospiciul 9 , căutându-l pe Elijah Smith ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.Ospiciul avea o camera de vizită în care noi,eram legaţi la picioare pentru a nu sări pe „musafiri” şi ţinuţi în cămaşă de forţă, pentru Elijah numai era necesar,era ţinut doar în cămaşă şi cu o tăbliţă în care îi era scris numele .

Ajuns acolo Elijah  şopteşte :

-         O vizită ? Nu am mai primit o vizită de 3 ani de zile,toată lumea m-a şters din filele poveştii lor .

În momentul acela părinţii săi au rămas uluiţi de felul în care arata fiul lor,avea lacrimi în ochi,simţeau cum mii de cuţite le sunt băgate în orice organ  al corpului .

-         Elijah,micul meu Elijah sunt eu,mama ta .

-          Mamă ? Eu nu am familie,m-au lăsat în acest ospiciu,am venit după ei şi acum am rămas şi orb  !

Lacrimile lor curgeau precum picăturile unei ploi de vară,sufereau însă sufletul acestui copil era sfâşiat,intrase în putrefacţie orice sentiment…

-         Plecaţi,nu vă cunosc !  a spus tânărul pe un ton grav .

Familia lui îi respectase decizia,fără măcar să-i ceară iertare pentru răul care ii l-au cauzat , timpul trecea iar el devenea pe zi ce trece mai singur  şi bolnav.

        Într-o miercuri el a cerut o foaie şi un pix pentru a-l ajuta să-şi scrie ultimele gânduri,însă atunci când au ajuns el decedase.Se pare că  inima îi cedase după atâtea lupte şi refuzuri venite din partea persoanelor pentru care şi-ar fi dat viaţa. Acum povestea lui este cunoscută nu doar în Ospiciul 9 ci şi în Zona 45 ..

      Se vorbeşte despre un tânăr schizofrenic care şi-a pierdut vederea pentru aş vizita părinţii care l-au abandonat într-un ospiciu din cauza unei boli psihice,despre un copil care şi-a iubit familia ca pe o icoană iar ei nu au venit să vadă la ce torturi a fost supus fiul său, şi acum în noaptea târziu tânărul încă mai vorbeşte cu oamenii pe banca în care femeia îşi plângea copilul ars..

O altă zi ..

   Făcînd o retrospectivă a ultimului an din viaţa mea,mi-am dat seama că îmi e dor să nu-mi fie dor. Am învăţat multe,atât bune cât şi rele,mi-am dat seama că prietenii sunt ca nişte păsări călătoare. 

 Acele păsări care în anotimpul cald îşi fac cuib în sufletul tău iar toamna pleacă şi rămâne acel gol, uneori prietenie este o enigmă pentru toti,alteori prietenia este intermediarul dintre realitate şi vis.

Am învăţat că oamenii indiferent de cât bine le-ai face întotdeauna o să fie nemulţumiţi şi nerecunoscători. De asemenea sunt şi oameni care ar face orice pentru a avea un pic de fericire,chiar şi pentru cîteva secunde însă nu ştiu cum să facă asta sau nu au cum ..

Am învăţat că viaţa este frumoasă şi trebuie trăită din plin,nu contează câte greşeli ai făcut ci să înveţi din ele . Am învăţat că unele greşeli nu pot fi reparate,aşa cum o simplă oglindă spartă nu poate fi reparată ci înlocuită cu una nouă.

Am învăţat că inimii nu-i poţi dicta,ea face doar ce vrea indiferent cât negăm că ea nu conduce.

Dacă am regrete ? NU, nu am nici un regret. Dacă aş putea întoarce timpul aş face din nou şi din nou aceleaşi greşeli,cândva acele greşeli m-au făcut fericit . Acele greşeli sunt cele care m-au învăţat că încrederea  şi respectul se câştigă,că persoanele care te-au rănit au însemnat totul pentru tine cândva,că o prietenie se poate sfârşi aşa cum a început chiar dacă tu încă mai ţii la persoana respectivă,că poţi avea totul şi într-o secundă să dispară,că trecerea timpului nu vindecă nici o rană ci doar se risipeşte  păstrând în suflet amintiri plăcute şi lăsând o întreagă poveste într-o cicatrice mare,că nu poţi să-ţi dai seama când va fi ultimul sărut de la persoana iubită,că oricât ai încerca să faci bine niciodată nu vei reuşi să-i mulţumeşti pe oameni .

Mă bucur că am evoluat,că din 10000 de prieteni mi-au rămas doar 2,mă bucur că  nu m-am mai întors în trecut chiar dacă mi-aş fi dorit la momentul acela.

https://www.youtube.com/watch?v=518WB1IcjPI

Fiul risipitor - Radu Tudoran

După o lipsă îndelungată  şi o vreme mohorâtă numai bună de citit , am decis să vă povestesc despre o minunată carte  intitulată Fiul Risipitor  realizată de Radu Tudoran .

Acest roman are ca  subiect iubirea dintre Eva şi un bărbat mai mare decât ea cu 12 ani . Acţiunea se petrece în anul 1930 când Eva avea doar 14 ani .

În una din zile această îl întâlneşte pe "fiul risipitor" şi se îndrăgosteşte fără remediu de el .Eva, eroina  romanului  îşi petrece adoleşcenţa într-o casă cu oameni  care îi considera familia ei , Maiorul,Getuţa sora ei , mătuşa Aliona , sinele pe care urcau si coborau funicularele, muntele, pajistea intalnirilor timide de inceput de iubire, cabana unde a cunoscut dragostea, camera sordida de hotel, apartamentul prăfuit, cămăruţa de la schit, plaja, absolut fiecare loc  îşi reprimau iubirea în el .

Odată cu plecarea iubitului său,Eva trăieşte o adevărată dramă.Maiorul ,om viclean şi violent o doreşte pe Eva însă aceasta ajunge să-l ucidă,ajungând să fie întemniţată unde îl cunoaşte pe viitorul său soţ  Otto von Seele, fiul cuminte .

După doi ani,"fiul risipitor" se întoarce Eva îl acceptă fără a sta pe gânduri  şi părăsindu-şi  căminul  pentru a petrece câteva clipe efemere cu acesta. Desi are doar douăzeci de ani, Eva se simte obosită, sfârşită şi se îmbolnăveşte grav. Ia hotărârea de a-l respinge data viitoare, dar ideile logice se sfârmă în faţa iubirii şi constată cu uimire  că El este unic in inima ei: sufera pentru El, accepta compromisuri, dar il si uraste de moarte.  Aceste două sentimente puternice se amestescă în fiinţa Evei ,triumfând în final iubirea .

Căutarea febrilă din final - a iubitului si a cheii de la apartament - când îşi uita propria ură, trimite la parabola biblica: să ierti din tot sufletul, sa ierţi necondiţionat. Întrebare repetată la nesfârşit printre ruinele rămase după bombardament "eşti aici?" o fac să-şi dea seama ca El va fi întotdeuna "aici", adică în inima şi mintea ei, aşa cum şi ea era jumatatea Lui.


Citate :

 “- N-ai dormit?
- Nu.
- Ce-ai făcut?
- Te-am iubit.”

“Ce-i cu ochii tăi? Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiţi aşa în ochii altui bărbat?”

“Primul ceai, prima sărutare, prima întâmplare de dragoste, toate sunt la fel: nu poţi niciodată să le simţi gustul.”


“- De ce razi?
- Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau! Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa doi ani, si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez. Mor dupa tine si te urasc, si astept sa-mi faci ceva rau. (Parca era beata. Isi duse mana la frunte, razand.) O, nu! Sa nu te iei dupa mine. Nu vreau sa sufar din nou! Lasa-ma sa ma intremez!”